de Michael Rosen
Copyright 1986 Michael Rosen / Traducere 2012 de Cristina Vlad
A fost odată un rege care era foarte bogat și foarte gras. Era bogat pentru că foarte multă lume muncea pentru el și era gras pentru că mânca și bea foarte mult. Dar era un rege destul de ocupat. În fiecare zi mergea in gradină să privească felul în care grădinarii săi aveau grijă de capșunile, prunele și piersicile sale. În fiecare zi mergea să vadă cum țesătorii săi îi făceau cămășile de mătase, și în fiecare zi mergea să-și privească tâmplarii făcându-i paturile și mesele, scările și căpriorii pentru clădirile sale.
Oriunde mergea îl lua cu sine pe vechiul său prieten, lordul Șambelan. Acest vechi prieten era aproape la fel de fericit ca și regele – sau trebuia sa pretindă, oricum, pentru că oriunde mergea regele, el trebuia să cânte cele două cântece preferate ale acestuia: Zilele fericite sunt aici din nou si Trăiasca regele!.
Într-o zi înaintea vizitei regelui fericit și a lordului Șambelan, unul din grădinari, unul din țesători și unul din tâmplari stăteau la vorbă.
Bătrânul Vasile, grădinarul, vorbi primul.
˝E de râs, fraților, în toată viața mea trebuie să fi cules tone de piersici în grădinile regelui și, știți ce, – abia dacă am mâncat atâtea fructe cât să încapă în astea două mâini.
Și apoi Ion, țesătorul de mătase spuse.
“Păi, nu știu tu, Vasile, dar eu trebuie să fi făcut suficientă mătase la viața mea, să o întind de aici până la mare și înapoi, și abia dacă am postav – nu mai vorbesc de mătase – ca să-mi peticesc gaura din pantaloni˝.
Și apoi Gheorghe, tâmplarul, zise. ¨ Ziceți voi, dar veniți cu mine în seara asta și vă voi arăta avutul nostru cel mai de preț. O masă cu trei picioare! Când mâncăm de seară trebuie să facem cu rândul pe al patru-lea picior. Nici nu pot să mă gândesc la cheresteaua care s-a dus pe construcția scărilor până la dormitorul lui˝.
¨Îi voi spune regelui despre asta¨, zise bătrânul Vasile. ¨El este un om bun. Când va auzi cât de înfometat am fost în ultimele săptămâni va înțelege și ne va da mai mulți bani¨. Așa zise și Ion, țesătorul, că îi va spune regelui despre gaura din pantaloni și Gheorghe zise că îi va spune despre masa cu trei picioare.
Așa că în ziua aceea, când regele veni în grădină, bătrânul Vasile îi zise.
¨Majestate¨, spuse el.
¨Este bunul bătrân Vasile,¨ strigă Regele ¨Ce mai faci?¨
¨Nu foarte rău Majestate, mă întrebam numai, Majestate, dacă…˝
¨Cântă-i ceva, Șambelan˝ strigă regele, ¨Nu te îngrijora, Vasile. Cu toții ne întrebăm, cu toții ne întrebăm.¨
Lordul Șambelan cântă Niciodată nu vei fi singur pe drum.
˝Cântă și tu Vasile,¨ zise regele. ˝E un cântec vechi foarte bun.¨
Astfel Vasile, regele și Șambelan cântară Niciodată nu vei fi singur pe drum.
¨Înapoi la muncă acum, bătrânul meu Vasile,¨ spuse regele, în timp ce se întorcea spre Șambelan. ˝Minunat om, bătrânul Vasile, să știi¨.
După, veniră la Ion, țesătorul de mătase.
¨Cum merge treaba, Ioane?˝ spuse regele vesel bătrânului Ion.
¨Nu foarte rău, Majestate, mulțumesc¨.
˝Bine, bine¨, zise regele. ˝Arată-ne ce ai făcut azi.¨
Și Ion se ridică și îi îndrumă spre războiul său, și în timp ce mergea, regele văzu gaura din pantalonii lui Ion, și se puse pe râs.
¨Săracul Ion! Ioane, știi că ai o mare gaură în pantaloni și ți se vede fundul prin ea?˝
¨Oh, da,¨ spuse Ion: ¨Știu Majestate, și urma să vă întreb dacă…dacă…˝
Și lordul Șambelan începu să cânte.
Dacă și cu Parcă se plimbau într-o barcă, dacă Dacă nu era, Parcă parcă se-neca.
Apoi toți se puseră pe râs și Ion se întoarse la muncă.
˝Minunată persoană, bătrânul Ion,¨ spuse regele Lordului Șambelan, și merseră să-l vadă pe Gheorghe.
Când ajunseră la atelierul lui Gheorghe, el nu era acolo.
˝Trebuie să fie după colț, presupun,¨ spuse regele. ¨Vreau să-mi văd patul cel nou. Gheorghe! Gheorghe!˝
Strigă regele dar nu primi niciun răspuns. Haina lui Gheorghe era pe ușă, iar geanta sa de scule era pe bancă, astfel că regele merse la bancă și se uită în geantă. Și acolo, în mijlocul genții, era o bucată de lemn tratat. Era o bucată de stejar din pădurile regelui.
Tocmai atunci intră Gheorghe.
¨Ce-i asta?¨ întrebă regele.
Gheorghe nu știa ce să zică.
¨Este…este…e o chestie… Nu știu cum să-i spun majestate.
Regele fericit se întoarse spre lordul Șambelan.
¨Tu ce crezi că este, Șambelan?˝ zise.
¨Este o bucată din stejarul dumneavoastră, Majestate,˝ zise Șambelan.
¨Măi, măi, măi,˝ zise regele, și râse răutăcios. ¨Ce prost ești, Gheorghe! Spune-i cât e de prost, Șambelan.˝
Așa că Lordul Șambelan începu să fredoneze un cântec numit Tu ești soarele meu dar scoase și un cuțit și îi tăie urechea lui Gheorghe
¨Asta e pentru că nu erai aici când am venit,˝ zise regele. ¨Data viitoare când te strigăm, vei auzi, nu-i așa?˝.
Regele fericit râse la gluma sa, în timp ce lordul Șambelan cânta
Tu ești soarele meu, raza mea de soare, tu mă faci fericit, când este înnorat. Nu vei știi niciodată, dragă, cât de mult te iubesc…
În timp ce cânta aceste ultime cuvinte, lordul Șambelan îi tăie limba lui Gheorghe.
¨Asta e pentru că ceea ce ai spus nu are niciun sens,˝ zise regele.
Atunci, Lordul Șambelan se pregăti să-i taie mâna lui Gheorghe pentru că asta făceau când cineva avea mână largă la stejarul regelui fericit – la păsările regelui, la iepurii regelui, la orice altceva ce exista în pădurile regelui. Dar, de data aceasta, regele îl opri.
¨Nu, Șambelan! Lasă-i mâna. Va avea nevoie de ea ca să-mi termine de făcut patul cel nou. Dar, termină cântecul, dragul meu prieten. Nu vrem să pierdem asta.˝
Așa că Lordul Șambelan termină cântecul.
…Nu vei știi niciodată, dragă, cât de mult te iubesc. Te rog, nu-mi lua raza de soare.
După asta, regele fericit și ascultătorul Șambelan plecară împreună lăsându-l pe Gheorghe in mijlocul atelierului său cu sângele curgându-i din cap.
¨Prostul de Gheorghe,˝ îi zise regele lui Șambelan. ¨Cu toate astea, data viitoare va știi, nu-i așa? Adică, dacă treceam cu vederea furtul bucății de lemn, el ar fura mai mult și mai mult, și atunci ar avea atât de mult lemn că nu ar mai avea nevoie să muncească pentru mine, nu-i așa? Și atunci nu aș mai avea pe nimeni care să-mi facă paturile, dulapurile, șifonierele, mesele și frumoasele mele scaune, nu-i așa?˝
¨Desigur Majestate, nu ați mai avea pe nimeni,˝ zise Lordul Șambelan, în timp ce curăța sângele lui Gheorghe de pe cuțitul regal. ¨Și mai mult, Majestate, va fi o lecție pentru toți supușii dumneavoastră din care să tragă povață.˝
Regele zâmbi bucuros.
¨Am făcut treabă bună azi, Șambelan,˝ zise el.
¨Da, ați făcut treabă bună azi,˝zise lordul Șambelan.
Și se îndreptară spre palat.
Pe când mergeau, unul lângă altul, prin câmpuri și pe drumurile care duceau la palat, nici regele și nici Lordul Șambelan nu aveau ochi să vadă sutele de plugari, băcani, menajere, cerșetori, văcari și croitori care primiseră și ei Dreptatea Regelui – la fel ca Gheorghe, tâmplarul. În timp ce mergeau, nici regele și nici Lordul Șambelan nu puteau auzi vorbele care circulau printre acei oameni. Și regele fericit și al său Șambelan nu își puteau imagina ceea ce acei oameni își imaginau: că va veni o vreme când Vorbele Bune ale Regelui și Dreptatea Regelui se va termina – o dată și pentru totdeauna.